Carmen Sylva – regina-scriitoare de la Peleș

Elisabeta von Wied vine în România în anul 1869 și se căsătorește cu Carol I, iar în anul 1881 devine regină a României. O personalitate marcantă a secolului XIX, regina fiind cunoscută și apreciată pentru spiritul ei filantrop foarte dezvoltat, aceasta înființând spitale în perioada războiului, servicii de ambulanță, încurajând educația tinerilor și promovând România pe planul turismului și nu numai. Regina susținea purtarea straielor populare, încurajând femeile de familii nobile să poarte pe ele portul românesc, disociindu-l astfel de țăranii români.

Ați spune că poate asta face orice regină, că ține de natura și calitatea pe care o deține să se implice în viața publică. Însa ea nu doar s-a implicat, ci a dezvoltat-o semnificativ pe mai multe planuri.

Nu degeaba am trimis în titlu la castelul Peleș. Dacă veți vizita castelul din Sinaia, veți vedea că acolo există și atăzi un loc în care regina a creat un salon pentru concerte, plin de instrumente muzicale, unde George Enescu și-a început cariera, fiind susținut de aceasta în tot drumul său profesional. Chiar Enescu a scris în amintirile sale despre regină că pentru el „Carmen Sylva este o reîncarnare a Sfintei Elisabeta, care dăruia tot ce avea, despuindu-se de toate bunurile şi săvârşind toate mărinimiile”.

Regina m-a adoptat sufleteşte, când s-a înapoiat din Germania, în 1898, după o îndelungă absenţă. … Când m-am înapoiat în ţara, mi s-au deschis porţile Palatului. Era în 1898. Regele Carol I binevoia să se intereseze de mine, ca de un om care munceşte temeinic.  Pentru mine, Ea a fost o prezenţă supraomenească, o fiinţă cu nimb, departată de oamenii obişnuiţi, revărsând numai lumină şi bunătate. Am şi acum de la Ea o fotografie, înfăţişănd-o în salonul de muzică de la Peleş, împreună cu noi, cei patru parteneri pentru interpretările de ansamblu, şi cu câteva persoane din societate, care ne ascultau concertele.”

Nu doar cu un spirit filantrop, ci și cu o bună educație dobândită în castelul Monrepos din Germania, regina vorbea fluent 6 limbi: germana, româna, franceza, engleza, latina și greaca.

Momentul de cotitură în viața Elisabetei și a lui Carol este cel în care unicul lor copil, Principesa Maria, un copil considerat precoce din punct de vedere intelectual, moare la frageda vârstă de 4 ani, bolnavă de scarlatină. Acesta este momentul în care regina se adâncește și mai mult în pasiunile pe care le dezvoltase de-a lungul vremii. Vorbim de muzică, desen, artă și poate cea mai puternică dintre ele, pasiunea pentru poezii și eseuri.

Începând cu anul 1880, regina începe să scrie sub pseudonimul Carmen Sylva. Numele nu este ales întâmplător, fiind reprezentativ celor două mari pasiuni ale sale „Carmen” – vers și „Sylva” – pădure. Poate vă întrebați de ce nu a ales să publice sub adevăratul său nume. Să ne gândim puțin la prejudecățile vremii pe care mulți dintre noi nu le-am depășit nici astăzi. Nu credea că va fi perceput într-un mod pozitiv ca o regină să își exprime gândurile și simțămintele pe o foaie de hârtie pe care să o publice sub forma unei poezii. Sub acest nume ea a scris mult: peste o mie de poezii, peste nouăzeci de nuvele, treizeci de opere dramatice și patru romane. Primele opere au fost publicate în limba germană la încurajarea poetului Vasile Alecsandri. După doi ani de la acest moment, încep să îi fie publicate și în România. Opera ei a fost transpusă în limba română de poeți precum Mihai Eminescu, George Coșbuc și alții. S-a spus chiar că poezia „Peste vârfuri” a lui Eminescu ar fi doar o transpunere în limba română a poeziei sale.

Cea mai cunoscută opera a sa este „Povestirile Peleșului”, o carte impresionantă în care regina și-a exprimat admirația și dragostea pentru poporul ei adoptiv.

În ceea ce privește relația reginei Elisabeta cu poetul Mihai Eminescu, s-au spus multe. Cert este că ea l-a admirat foarte mult pe poet, oferindu-i ordinul Bene Merenti, invitându-l la curte și dorind să îl ajute chiar cu bani. Acesta însă a refuzat, fiind un combatant al monarhiei constituționale ca cea în care își găsea locul Carol I, și un susținător vehement al monarhiei absolutiste.

Însă regina povestește despre întâlnirea cu Eminescu: „Când i-am lăudat versurile, a înălțat din umeri<<Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de copaci>>, a suspinat el”.

Către sfârșitul vieții sale, regina a rămas singură: fără Carol, fără copii, fără familia sa, într-o țară străină. S-a spus că și-ar fi dorit atât de mult să moară pentru a ajunge lângă Carol, încât vorbea cu entuziasm și insistență despre moarte.

Din miile de poezii emoționante scrise de regina-scriitoare, am ales să vă amintesc o poezie încărcată de sentimente, reprezentativă perioadei în care regina își pierde singurul său copil, rămânând incompletă.

Vai ce durere ‘n suflet,
Pământule, tu porţi –
De mii de ani tu singur
Îngropi copiii morţi.

Şi-aşa de multe lacrimi
Tu plângi de mila lor,
Din cer să-ţi fie Domnul
A-tot-îndurător.

Dar câţi copii la sânu-ţi
Mereu tu ai să strângi
Şi mii de ani, Pământe,
Vai cât o să mai plângi!

„Pământului” de Carmen Sylva

Leave a Reply